Smiley face :)

E târziu...sau devreme. Depinde cum privesti lucrurile. Sa zicem doar ca e trecut de miezul noptii. Eu, alaturi de câtiva amici, asemenea unor cabotini pe o scena aproape goala, unde putinii spectatori sositi regreta ca au achizitionat un bilet, ne continuam rutina...dintr-o obligatie ce are o sursa incognoscibila, pâna când o cortina de catifea ne alunga...în prezenta unor aplauze mute. Ne scaldam în reverberatia lor...

Suntem o liota de marionete, iar sforile inimii ne împing acolo unde lumea se metamorfozeaza dupa preferintele noastre. Aceeasi usa, a aceluias pub, ne astepta deschisa ca bratele unei mame ce nu si-a mai desfatat privirea cu imaginea odraslelor sale timp de luni de zile, ce i se par ani. Acelasi gang întunecat si strâmt...unde miroase usor a mucegai ne transpune într-un decor familiar. Fiecare comanda câte ceva, apoi ma îndrep spre aceeasi masa patata si zgâriata, iau loc pe acelasi scaun cu spatarul teapan si tin în mâna o sticla la fel ca cea de data trecuta.

Muzica draga mie, companie placuta si câtiva stropi de “nectar”…ma înveselesc cât de cât. Timpul, intangibil ca întotdeauna, îi face pe camarazii mei sa tânjeasca dupa un pat cald si nu îi pot opri. Pleaca pe rând, iar dupa fiecare strângere de mâna devin tot mai singur. Ora 02:01 ma gaseste santinela solitara, la a doua masa pe partea stânga, iar barmanul spera sa plec cât mai curând, ochii sai marturisesc ca este sleit de puteri.

În solitudinea mea, gândurile planeaza suav deasupra copilariei mele. Pentru fiecare cinci ani din viata primim unul de beatitudine...majoritatea acestor ani pretiosi apartin copilariei. Ani în care jovialitatea puerila este infestata de ignoranta dar, asta nu reprezinta un impediment în calea atâtor zâmbete pretioase. Îmi aduc aievea aminte de nenumarate clipe, a caror bucurie inefabila mi se pare o lumina îndepartata...pe care vreau sa o prind între palme si sa o pastrez sub perna alaturi de visele spulberate ale vietii mele de adolescent, pentru a uita si a ma vindeca. Amortind pe scaunul meu, realizez ca înaintarea în vârsta ne rapeste progresiv motivele pentru a zâmbi, odata cu naivitatea.

Tin minte soldatii de plastic pierduti printre firele de nisip, tricicleta mea rosie care mi-a fost furata, prima papusa Barbie al carui cap l-am rupt, Porcheul meu argintiu nelipsit din buzunar si modul în care jubilam la sfârsitul fiecarei zile.

Conjunctura nu mi-a permis sa cunosc emfaza si familia mi-a prezentat o lume în care eram ocrotit de indignari. Anii au trecut si am pierdut statutul de diletant al artei de a zâmbi. Am descoperit inutilitatea încercarilor de a astupa soarele cu degetul. Infantilitatea izvorâta din adetul de a ma simti protejat sub plapuma, de a ma teme de întuneric, de a crede ca oamenii sunt cordiali...a murit.

Privesc cu o uimire de animal dus la abator adevarul...ar fi fost epatant sa fi stiut totul de atunci. Cum sa explici unui copil cât de dulce este primul sarut, cât de fragil este trupul uman, în câte farâme se poate frânge o inima, cât de pretios este zâmbetul sau si cât de cruda este lumea din jur?

A trecut deja o ora…platesc nota si ma duc la toaleta. Din oglinda ma priveste o fata pe care nu o recunosc…îi zâmbesc, ea irumpeste un zâmbet înapoi. Atâtea crapaturi si-au pus pecetea pe el…e un zâmbet slut, auster…îmi provoaca o aversiune cumplita. În staruinta mea dolnica de a-i readuce forma initiala, ostenit dar înca consecvent, realizez ca am uitat cum sa zâmbesc ca atunci. Acel zâmbet inocent pavat cu aureola copilariei a devenit fad, încercând sa îl reproduc ar fi un paradox…sunt un epigon destul de capabil dar, nu ma pot însela pe mine însumi…nu în privinta asta.

Poate ar trebui sa plec si sa dorm…dar noaptea cu luna sa sidefie înca îmi striga numele si îi zâmbesc cât de bine pot, sperând ca si altcineva priveste aceeasi luna, zâmbind...





Clepsidra vietii îsi plânge firele de nisip,

Un zâmbet pentru fiecare graunta fina.

Lumea cruda vrea sa-ti fure de pe chip,

Jovialitatea de copil si a ochilor lumina,





Sa te vada transformat în cochilie fada,

Jucarie austera, ce se teme sa iubeasca,

Ce beatitudinea puerila sa nu mai vada,

Nici privirea din oglinda sa recunoasca,





Nu îi lasa sa îti fure aureola, zâmbetul,

O pierzi oricum lent cu trecerea anilor;

Pastreaza macar o farâma, din copilul,

Ce iubea licarirea cea palida a stelelor,





Ofer-o celor dragi, aminteste-le acum,

Si pe veci sa nu uite inima, sa traiasca,

Sa urmeze cel mai lung si onest drum,

Dar niciodata sa nu uite sa zâmbeasca.




:)