-Ce e cu tine?
-Nimic…stii ca sunt visator...
-Stiu. Ma duc sa ma racoresc putin...
-Du-te...o sa vin si eu...sa mai scriu ceva în jurnal...
“13 Iulie (01:22) Melancolie? Ar trebui sa îmi fie rusine...
Mi-e teama ca se va termina… Ca nu voi putea savura momentul. Cel mai rau însa, ma înspaimânta ca s-ar putea sa visez si sa pierd tot odata cu o tresarire pronuntata. Desi scriu acum când as putea sa îi fiu alaturi…nu ma pot abtine. Noaptea e ca un pântec de satin negru ce îmi permite sa dezmierd hârtia goala cu vârful de argint al stiloului, înclestat ca ghearele unui corb în jurul unor amintiri fara de care nu as mai putea fi aici. Cu acest stilou i-am scris prima poezie…as mai putea gasi înca o mie ca el…si totusi, nu ar fi acelasi…cerneala lui este inima mea…
Dar cine poate întelege cu adevarat inima mea? O ascund partial pâna si de ea…doar pentru a ma asigura ca nu voi regreta mai târziu...ca nu voi fi ranit...
În timp ce scriu ea se joaca pe plaja...ma cheama cu gesturi pe care doar noi doi le întelegem...e înca o copila adorabila...chiar si dupa atâtia ani, dupa atâtea greutati...
O refuz delicat strâmbând usor din nas si se întoarce îmbufnata cu fata spre luna plina ce îsi transpune din paloare pe parul ei ce flutura suav în brizele marii...
E asa de frumoasa...as vrea sa opresc timpul în loc pentru cei din jur si sa îmbatrânesc privind-o asa cum este acum - mozaicul sentimentelor mele. Suna asa de pueril...dar frumusetea ei, eclipseaza pâna si luna de clestar...
Ochii ei...atât de calzi, erau si ai mei...demult când traiam în umbra naivitatii...ce dor îmi e sa îi vad în oglinda câteodata... Ma multumesc totusi, stiind ca ea are luxul unei asemenea priviri...
Avem un foc mic pe plaja...lumina slaba a flacarilor îmi permite sa scriu... Am reusit sa ne îndepartam de civilizatie...aici în casuta noastra modesta pe un mal uitat de privirile mondene... Departe de lume...exact ce ne doream...linistea în care sa înfloreasca o iubire...
O privesc cu o afectiune mascata cu greu...surâsul ei ascunde un instinct de arahnida. Modul în care doreste sa se joace cu prada ei dupa ce a injectat veninul unui limbaj corporal hipnotizator. Îsi strânge parul cu mâna stânga lasând la vedere spatele gol si alb...pe care stie ca ador sa îl sarut... Rochia ei transparenta de matase faciliteaza conturarea trupului sau strapuns de lancele lunii...
Un sarut de-al ei acum ar fi otrava pura...iar veninul cu otrava nu fac un duet prea sanatos...deja le am pe ambele curgându-mi prin vene...
Asemenea unei vipere danseaza pe nisipul fin încercând sa ma seduca...e atât de rea uneori...si cât de mult îmi place... Talpile ei usoare plutesc peste nisipul de catifea...perseverenta ca întotdeauna...iar cerneala din stilou se scurge în timp ce notez cu o pofta insatiabila fiecare clipa ce trece alaturi de ea...
Privind-o, observ ca se prabuseste brusc. Ma apropii cu pasi grabiti...se taiase într-o scoica...prostuta de ea... O iau în brate si o asez lânga foc pe o patura. Îi spal rana dar, sângele nu se opreste... Ea îsi pune un paharel de plastic sub talpa ranita pentru a nu pata patura ei preferata de plaja...eu ma duc dupa bandaje... Când ma întorc...un sfert din pahar era plin dar, bandajul opreste sângerarea. Zâmbetul îi revine pe buze si îmi spune ca ma iubeste apoi, se asaza cu capul pe pieptul meu si firav se pierde în lumea viselor...
Atât de frumoasa...sub clar de luna...
Jurnalul zace în nisip, iar calimara sta varsata alaturi. Nu mai am cu ce scrie...sau poate ca... O asez gentil pe paturica ei...ca pe un ghemotoc infantil, inocent si îmi îndrept privirea spre paharel...
Vitalitatea ei umple treptat pompa lacomă a stiloului...
Încep să scriu cu o dorinţă devoratoare...o poezie pe care am de gând să o păstrez numai pentru mine...căci roşul sângeriu e pe gustul meu...iar dacă cerneala este inima mea...acum...ea este cerneala.
Soarele începe să zâmbească ieşind din apele oţelite...poate că ar trebui să învăţ să am încredere în ea...
Atât de frumoasă sărutată de un răsărit timid...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu