Fotografia de pe birou ma priveste zâmbind.
Este imaginea mea într-o temnita înramata. Eram copil, eram inocent si
eram ingenuu. Ma gândesc ca si acum câteva saptamâni la luxul unui
zâmbet ca acela. Ma gândesc unde a disparut...sau mai bine spus cine mi
l-a furat, cine l-a dat incognoscibilului si ce as mai putea sa fac ca
sa îl recuperez. Este mult mai facil sa naruiesti decât sa cladesti, sa
ucizi decât sa perpetuezi existenta, sa culegi decât sa sadesti si sa
urasti decât sa iubesti.
Nu sunt capabil sa adopt o atitudine pozitiva fata de anumite amalgame morale si intelectuale posedate de anumiti asa zisi “oameni”. Singurul lucru care îi face oameni este alcatuirea anatomica. În rest merita un loc cât mai ratacit în abisul lantului trofic.
De ce atâta ura?
E simplu. Ei mi-au furat zâmbetul. Nu ma refer la impedimentul contractarii muschilor faciali sau la o desfigurare fizica. Ma refer mai de graba la o desfigurare morala.
Ma consider un individ sobru, nu am multe pretentii de la aspectul meu fizic. Dar am pretentia de a avea luxul unui zâmbet mai des, desi nu sunt o persoana deprimata sau depresiva.
Cum genocidul este exclus, tot ce pot face e sa îi dispretuiesc...desi a devenit anost. Nu îmi era conceptibil ca pot privi un grup uman cu o asemenea antipatie dar, ei mi-au stins flacara ochilor si m-au facut sa realizez cât am decazut având astfel de gânduri.
Sunt lipsit de resursele materiale si morale pentru a încerca sa schimb major aceste potai patetice transformate în javre desfrânate. O sa fiu bântuit de aceste pocitanii mereu, caci sunt numeroase si devin mai alnice pe zi ce trece. Sunt pioni pe o tabla de sah, joc ale carui reguli nu numai ca nu le cunosc dar, nici macar nu le pasa. Antipatia lor, intelectul mistuit de flacari intangibile, credinta bolnavicioasa si inimile necrozate ma lasa fara optiuni. Ei sunt asa de speciali...prea prosti ca sa li se fure jovialitatea. Câteodata as vrea sa fiu si eu special asemenea lor...doar sa gust si sa îmi reamintesc...
În cautarea unui zâmbet, nu pot decât sa le dedic câteva versuri, deoarece asternând câte ceva pe o pagina ma calmeaza:
Poate vad eu jumatatea goala a paharului,
Sau poate astia doi neuroni treji ma însala,
Ca pe restul i-am baut la marginea barului,
Ca sa iti uit fata, cam sper înca sa te doara.
Daca te privesti în oglinda si vezi ce vad eu,
De ce dracu înca te mai uiti la mine în ochi?
Nu vreau sa fim amici si nu sunt eu cel rau,
Am nevoie de gura ta ca de ghimpi în talpi.
Nu ma întelege gresit, fiecare are locul sau,
Unii înteleg asta facil, altii au intelect frânt,
Sunt analfabetii de azi, idolii de mâine, zau!
Fara griji, e loc destul pentru ei sub pamânt.
Însa tu esti cazul special, favorit inimii mele,
Caci iubesc, sa te urasc si ma urasc pe mine,
Pentru ca, dispretuiesc astfel, cu vorbe rele,
Dar îti dansez pe mormânt, în vis si imi vine,
Sa-ti mai deschid cosciugul din când în când
Sa ma asigur ca stai comod, putrezind usor,
Sa te mai scuip în frunte de drag si cântând,
Sa fiu convins ca de mine nu iti poate fi dor.
Pacat într-adevar, ca omorârea este ilegala,
Nu as vrea sa ajung la zdup dupa un proces,
Si o sa regret...de vei muri pe cale naturala;
Mi-ar placea ca sa-ti creez o cauza de deces,
Dar nu le poti avea pe toate, javra ordinara,
Iar tu tot le ceri totusi de la dumnezeul tau,
Te închini cu ambele mâini, daca ti se ofera!
Apoi uiti de mântuire dupa ce scapi de greu.
Sincer, dumnezeu e peste daca tot a ridicat,
Viata asta curva din neant, toate femeile ce
Sunt pline de viata si tuturor prostilor a dat,
O dragoste de viata ca în povestile buimace.
Eu nu vreau sa cersesc nimic iluziilor divine,
Nu am motiv sa iubesc un mit ascuns în nor
Dar as vrea sa te rog în mod special pe tine,
Sa te arunci în cap de la etaj ca pe un favor.
Viata mea era o casa de carti fara acoperis,
Nu aveam ceva perfect dar, era draga mie,
Acum e doar un mormânt de vise si pietris,
Toate astea din cauza celor ca tine dar, fie.
Jigodiile fara stapân, se manânca între ele,
Caci au muscat mâna care le hranea odata,
Pe atât de blânde cât par, sunt atât de rele,
Si degeaba-ti racesti gura, e cauza pierduta.
Prostia, roata cu spite înfinite si înlocuibile,
Nu simte betele pe care le arunc plângând,
Se rostogoleste peste mase hazliu de futile,
Le converteste lin în pocitanii rând pe rând;
Fara tine lumea ar fi chiar prea armonioasa,
Fara tine înca ar mai fi raze de soare si luna,
Nu am cum sa scap de tine nici de a ta rasa,
Nu îmi mai irosesc timpul, îti urez o zi buna.
O zi buna departe de mine, caci nu mai pot,
Sa vad cum îti porti rânjetul pe fata, e puroi.
O infectie, a sufletului meu, nu pot sa o scot
Din mine. As vrea sa-mi fur zâmbetul înapoi.
Nu sunt capabil sa adopt o atitudine pozitiva fata de anumite amalgame morale si intelectuale posedate de anumiti asa zisi “oameni”. Singurul lucru care îi face oameni este alcatuirea anatomica. În rest merita un loc cât mai ratacit în abisul lantului trofic.
De ce atâta ura?
E simplu. Ei mi-au furat zâmbetul. Nu ma refer la impedimentul contractarii muschilor faciali sau la o desfigurare fizica. Ma refer mai de graba la o desfigurare morala.
Ma consider un individ sobru, nu am multe pretentii de la aspectul meu fizic. Dar am pretentia de a avea luxul unui zâmbet mai des, desi nu sunt o persoana deprimata sau depresiva.
Cum genocidul este exclus, tot ce pot face e sa îi dispretuiesc...desi a devenit anost. Nu îmi era conceptibil ca pot privi un grup uman cu o asemenea antipatie dar, ei mi-au stins flacara ochilor si m-au facut sa realizez cât am decazut având astfel de gânduri.
Sunt lipsit de resursele materiale si morale pentru a încerca sa schimb major aceste potai patetice transformate în javre desfrânate. O sa fiu bântuit de aceste pocitanii mereu, caci sunt numeroase si devin mai alnice pe zi ce trece. Sunt pioni pe o tabla de sah, joc ale carui reguli nu numai ca nu le cunosc dar, nici macar nu le pasa. Antipatia lor, intelectul mistuit de flacari intangibile, credinta bolnavicioasa si inimile necrozate ma lasa fara optiuni. Ei sunt asa de speciali...prea prosti ca sa li se fure jovialitatea. Câteodata as vrea sa fiu si eu special asemenea lor...doar sa gust si sa îmi reamintesc...
În cautarea unui zâmbet, nu pot decât sa le dedic câteva versuri, deoarece asternând câte ceva pe o pagina ma calmeaza:
Poate vad eu jumatatea goala a paharului,
Sau poate astia doi neuroni treji ma însala,
Ca pe restul i-am baut la marginea barului,
Ca sa iti uit fata, cam sper înca sa te doara.
Daca te privesti în oglinda si vezi ce vad eu,
De ce dracu înca te mai uiti la mine în ochi?
Nu vreau sa fim amici si nu sunt eu cel rau,
Am nevoie de gura ta ca de ghimpi în talpi.
Nu ma întelege gresit, fiecare are locul sau,
Unii înteleg asta facil, altii au intelect frânt,
Sunt analfabetii de azi, idolii de mâine, zau!
Fara griji, e loc destul pentru ei sub pamânt.
Însa tu esti cazul special, favorit inimii mele,
Caci iubesc, sa te urasc si ma urasc pe mine,
Pentru ca, dispretuiesc astfel, cu vorbe rele,
Dar îti dansez pe mormânt, în vis si imi vine,
Sa-ti mai deschid cosciugul din când în când
Sa ma asigur ca stai comod, putrezind usor,
Sa te mai scuip în frunte de drag si cântând,
Sa fiu convins ca de mine nu iti poate fi dor.
Pacat într-adevar, ca omorârea este ilegala,
Nu as vrea sa ajung la zdup dupa un proces,
Si o sa regret...de vei muri pe cale naturala;
Mi-ar placea ca sa-ti creez o cauza de deces,
Dar nu le poti avea pe toate, javra ordinara,
Iar tu tot le ceri totusi de la dumnezeul tau,
Te închini cu ambele mâini, daca ti se ofera!
Apoi uiti de mântuire dupa ce scapi de greu.
Sincer, dumnezeu e peste daca tot a ridicat,
Viata asta curva din neant, toate femeile ce
Sunt pline de viata si tuturor prostilor a dat,
O dragoste de viata ca în povestile buimace.
Eu nu vreau sa cersesc nimic iluziilor divine,
Nu am motiv sa iubesc un mit ascuns în nor
Dar as vrea sa te rog în mod special pe tine,
Sa te arunci în cap de la etaj ca pe un favor.
Viata mea era o casa de carti fara acoperis,
Nu aveam ceva perfect dar, era draga mie,
Acum e doar un mormânt de vise si pietris,
Toate astea din cauza celor ca tine dar, fie.
Jigodiile fara stapân, se manânca între ele,
Caci au muscat mâna care le hranea odata,
Pe atât de blânde cât par, sunt atât de rele,
Si degeaba-ti racesti gura, e cauza pierduta.
Prostia, roata cu spite înfinite si înlocuibile,
Nu simte betele pe care le arunc plângând,
Se rostogoleste peste mase hazliu de futile,
Le converteste lin în pocitanii rând pe rând;
Fara tine lumea ar fi chiar prea armonioasa,
Fara tine înca ar mai fi raze de soare si luna,
Nu am cum sa scap de tine nici de a ta rasa,
Nu îmi mai irosesc timpul, îti urez o zi buna.
O zi buna departe de mine, caci nu mai pot,
Sa vad cum îti porti rânjetul pe fata, e puroi.
O infectie, a sufletului meu, nu pot sa o scot
Din mine. As vrea sa-mi fur zâmbetul înapoi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu