Iz de vermilion

Simti?
Asculta...
Asta e ceea ce a mai ramas din mine. Ma scol dintre asternuturi cu oase ce dor, roase de amintiri. Îmi trec mainile prin par...capul parca sta sa îmi plesneasca. Dintr-un acvariu iau fetusul meu preferat si îl agat în jurul gâtului. E fin si umed...îl pictez cu o nuanta de gri. Asa îmi comanda vocile din cap. Încheieturile ma ustura de la lanturile ce ma trag înapoi...au ruginit si nu le mai pot îndura. De pe tavan smulg un sân dintre cei ce atârna cu nonsalanta si ma hranesc cu abcesul mamar. Nu ma grabesc...savurez fiecare strop.
Afara ninge si m-as duce sa ating macar un fulg, dar nu pot. Nu merit sa simt ceva atât de imaculat pe obraz. Doamna din tablou ma priveste cu antipatie...îmi arunca un saculet de velur alb ca neaua de afara. Îl deschid...e asa de delicat...câteva graunte de vermilion doar pentru mine. Ating firele de chinovar cu o sfiala infantila...acestea urca suav pe degetele mele si le trag adânc în piept cu precizie chirurgicala. Avid, nu las nici o urma...sunt în mine acum.
Durerea începe...vermilionul e prin toata fiinta mea...îi simt izul! Mi se târaste pe sub piele...îmi dezlipeste soaptele din constiinta. Îmi vomit afara inima peticita cu promisiuni si plâng cu sânge ofilit. Singuratatea murmura numele meu din întuneric...mi-e frica. Fiecare por din corpul meu scuipa venin...locul unde îmi salasuia inima îti striga numele. Nu ma uita!
Fetusul de la gât izbucneste în flacari. Încerc sa îmi salvez ochii asa ca îi smulg folosindu-ma de o lama tocita. Pielea de pe fata arde asa ca o tai ca sa sting focul cu stropii sangvini. Reusesc...îmi împing ochii înapoi în orbite.
Nu mai vreau sa fiu legat ca un animal...îmi tai pe rând câte un antebrat ca sa pot scapa...lanturile se lasa înghitite de podeaua acoperita cu mâzga. Simt mirosul rece de afara...vreau sa ma întind în zâpada. Pasesc anxios, dar sceptic în exterior. Stropi de sânge fierbinti dezmiarda zapada rece. Ceva nu e în regula...vocile revin mai tumultoase ca niciodata. Privesc cerul patat de nori si luna sidefie...nu mai am mult timp. Rasuflu usurat si atunci te vad...vii lânga mine, ma tintuiesti la pamânt cu trupul tau. Fulgii îti ramân în par...esti desculta si asa de calda.
E liniste acum...mi-e frig si tu esti asa de frumoasa. Îmi desfaci fetusul ce ma strangula de la gât si îmi bandajezi ranile. M-ai salvat...
Ma saruti cu buzele tale carnoase...as vrea sa le musc, dar sunt extenuat. Luna se face de un rosu demonic si din cer cad fulgi de vermilion...ma schingiuiesc...tu îti folosesti trupul pe post de scut si ma ocrotesti.
De ce nu fugi?! Salveaza-te!
Te stingi deasupra mea si corpul tau e asa de cald...plâng cu acelasi vermilion ce ma sugruma din vazduh. Zaci pe mine si esti moarta. Râd în anomia mea de chinovar si urlu la luna sângerie în timp ce ma înec cu ceea ce a mai ramas din tine. Mirosi a nea...si mi-e dor de sufletul tau.

Mor cu tine ca piatra funerala si mi-e frig...
Mor cu tine în gând si mi-e teama...
Mor cu tine si mi-e pe plac...
Mor si te iubesc...





Picaturi grele de chinovar,

Mi se preling usor pe fata,

Când le simt gustul amar,

De cei din jur mi-e greata.





Oglindindu-ma în ce visez,

Sfâsiat de iz de vermilion,

Cu aripi de plumb planez,

Peste al meu orbind tron.





Chiar am îndurat suficient,

Adio, vermilionului salciu,

Salut, ecoului meu potent,

Chiar sunt ce voiam sa fiu.




Napârlesc liber prin ceata,

Acum stiu ce vreau macar:

Piele, buze, ploaie pe fata;


Niciodata dolent chinovar